Conversatii telefonice

Lucrez intr-o farmacie veterinara si asta imi ocupa tot timpul. Trec prin intamplari care mai de care mai tragicomice, in fiecare zi, dar am invatat sa ma obisnuiesc.

Unul dintre lucrurile pe care nu le pot intelege, totusi, in ciuda a sase ani de experienta in acest domeniu, este vorbitul la telefon intr-un magazin. Sigur, daca e vorba de un supermarket, hypermarket sau oricare alt amplasament de dimensiuni mari, pot intelege asta. Altfel, insa, mi se pare extrem de straniu si, oarecum jenant, pentru o persoana care intra intr-o farmacie (umana, veterinara, nu conteaza) sa raspunda la telefon si sa isi desfasoare conversatia de fata cu vanzatorul respectiv. De ce? Pai, o data fiindca farmacistul nu este obligat sau, poate, nici intr-atat de curios incat sa afle detalii personale ale unor indivizi complet necunoscuti. A doua oara, nu pricep de ce oamenii astia nu ies afara, pentru a purta o discutie cu interlocutorul in intimitate.

In zilele noastre, avem tendinta de a crede ca ceea ce facem noi e mai important decat ce fac cei din jurul nostru. Am patit si eu sa imi sune telefonul, si am raspuns, dar am facut-o atunci cand am considerat ca e ceva cu adevarat important si legat de serviciu – spre exemplu, o comanda telefonica la un distribuitor care, pana la acel moment, nu putuse fi contactat, si, dintr-o data, m-a sunat pe mine. Am cerut scuze oamenilor care au fost nevoiti sa astepte si/sau sa asculte ce aveam de comandat, si sunt sigura ca am facut-o de fiecare data.

Mai penibil mi se pare momentul in care cineva imi cere un lucru dar e clar ca are o lista de cumparaturi, si, pentru ca, deodata, ii suna telefonul, abandoneaza complet ce avea sa-mi spuna. Chiar si asta ar fi OK, daca ar fi singurul la rand. Dar…daca eu iti fac bon, tu stii ca trebuie sa cumperi ceva, si alte trei persoane te asteapta pe tine sa termini de vorbit la telefon.. mi se pare o dovada de lipsa de respect si bun simt. Din acest motiv spuneam, mai sus, ca traim intr-o epoca a egoismului si egocentrismului, o perioada in care fiecare om are senzatia ca el si doar el conteaza.

Fenomenul in discutie ia o amploare nemaivazuta, in contextul in care eu am inceput sa-mi desfasor activitatea in 2008 si, la vremea aceea, inca mai existau oameni fara telefoane mobile. Cum, insa, actualmente, pana si boschetarii au cartele prepay… ce sa mai zic la asta. Si, logic, nu-mi permit sa ii atrag atentia omului ca e nepoliticos. Singurele dati cand am facut-o a fost cand am vazut ca s-a bagat peste rand, ba si atunci le-am zis doar sa aiba ‘putintica rabdare’.

Voi ati intalnit cazuri dintr-astea? Daca da, in ce context?

Adauga comentariu